duminică, 7 iunie 2009

nemurire... prin arta


Arhitectura este, fara urma de indoiala, exprimarea suprema, in ea arta exprima valorile de baza, fundamentale pe care s-a cladit. Muzica si arhitectura sunt inseparabile si asta pentru ca, in esenta, aceste doua domenii sunt unul singur, ambele sunt fete ale aceleiasi monede, arhitectura nu poate exista fara muzica si viceversa. In muzica vorbim despre arhitectura sunetelor, in arhitectura vorbim despre simfonia formelor si oricum am privi, oricate eforturi am face, observam ca aceasta conexiune stransa intre cele doua merge pana in cele mai mici detalii. Personal, nu pot sa despart aceste entitati pentru ca e ca si cum as incerca sa separ un atom, arhitectura pentru mine este pura muzica, fiecare cladire are piesa ei, sunetele ei proprii in vreme ce fiecare melodie ma poarta catre o lume a formelor.

A fi arhitect depaseste granita simpla de a cunoaste arhitectura, a fi arhitect inseamna mai mult de atat, intr-atat de mult incat oricate eforturi am face nu vom putea deveni pe deplin arhitecti si asta pentru ca a cunoaste acest domeniu implica o deschidere incredibila si o receptivitate pe masura. Acela ce indrazneste sa urmeze aceasta forma a artei trebuie sa cunoasca de la inceput dificultatea alegerii sale, arhitectura este psihologie, sa nu uitam ca ea se adreseaza oameniilor si nevoilor lor; este matematica, amintesc aici nevoia de a stii rezistenta diverselor materiale si comportarea acestora in timp pentru a crea spatii cat mai aproape de sublim; este chimie, vorbim de materiale de constructie si implicit vorbim de reactii chimice ce au loc si trebuiesc cunoscute; este muzica, cultura muzica a oricarui viitor arhitect trebuie sa fie una vasta; este sculptura, vorbim de forme si armonia dintre acestea iar dincolo de orice, arhitectura este o limba noua, o stiinta noua cu fiece cladire ce iese din mintea creatorului.

A fi arhitect si om in societate este cu adevarat o provocare, arhitectura cere sacrificiul suprem, este ca si cum ai avea o iubita atat de geloasa incat simpla dorinta de interactiune sociala este privita cu scepticism si suspiciune. Nici nu e de mirare ca arhitectii sunt in general niste oameni neintelesi, si nu numai ei, in general cei ce aleg arta sunt astfel, si cred ca un mic exemplu aici ar fi replica lui Salvador Dali la intrebarea cum vede el locuinta viitorului, acesta a raspuns: “Va fi moale si pufoasa”. A incerca sa ti arhitectura in frau si sa o imblanzesti este ca si cum ai incerca sa iei un leu adult din jungla si sa ai pretentia sa il domesticesti, arhitectura nu a fost niciodata cuminte nici macar atunci cand locuintele erau mai degraba niste cutii. Chiar si cutii fiind, revolutia pe care ele au adus-o in viitorul arhitecturii a fost crucial iar fara acele cutii nu mai aveam astazi minunatiile ce par sa sfideze orice inchipuire incepand cu cladiri gen Burj el Arab, continuand cu Turnurile Petronas din Kuala Lumpur etc.

In prezent, unul din cei mai mari vizionari ai arhitecturii si un futurist pe masura este nimeni altul decat Santiago Calatrava. Omul ce demonstreaza atat de usor cum o privire vasta asupra diferitelor forme de arta poate crea o arhitectura revolutionara. Studiile sale in domeniul sculpturii se reflecta cu usurinta in cladirile aduse la viata de acest Dumnezeu al arhitecturii moderne. Calatrava nu se multumeste cu putin, acesta a demonstrat in repetate randuri ca este dispus sa inventeze chiar si metode noi de a construi numai pentru a isi aduce la viata ideile si proiectele. Amintesc aici celebrul pod cu un singur brat ce pare sa sfideze gravitatia, gara TGV din Franta ce are forma unei pasari, turnata integral din beton.

Aritectura adevarata da fiori si pentru cateva momente pare sa te transpuna in alta lume; a nu mai avea cuvinte sau a lacrima in fata unei capodopere a arhitecturii este unul din gesturile ce le poate initia numai o simfonie a formelor desavarsita. Iar geniul din spatele acestor genuri de cladiri este arhitectul, acest vampir al cunostiintelor, acest om ce isi depaseste conditia prin insasi aportul pe care il aduce omenirii. Acela ce a adus cladirea la viata, acela numit simplu arhitect este etern nefericit, mereu in cautarea unor noi forme, unor noi provocari.